Am vorbit în câteva rânduri cu Răzvan Burleanu, am fost și la sediul Federației Române de Fotbal, unde i-am cunoscut o parte din echipă, chiar am urmărit activitatea acestuia. Omul e interesant, la fel și mulți dintre colaboratori, se văd anumite schimbări în bine în fotbalul românesc, în special la nivel juvenil sau ca strategie de marketing. Naționalele mici au început să conteze în plan continental pe anumite categorii de vârstă, iar produsul fotbalistic e ambalat frumos, în ciuda calității, pe alocuri îndoielnice. Burleanu a luat și decizii neinspirate, cel puțin eu așa consider. Ca idee, numirea lui Mihai Stoichiță în poziția de director tehnic al FRF, ale cărui alegeri au lăsat de dorit, inclusiv la nivelul primei reprezentative. Sincer, nu mi-a plăcut niciunul dintre selecționerii tandemului Burleanu – Stoichiță. Așa, ar mai fi bile albe și bile negre, nimeni nu-i perfect, dar nici imperfect. Și, totuși, sunt aspecte ce merită analizate puțin. Spre exemplu, am fost neplăcut surprins să aflu că Răzvan Burleanu este unicul candidat la alegerile pentru funcția de președinte al FRF. M-am așteptat ca Generația de Aur sau alte generații de mari fotbaliști să reacționeze printr-un reprezentant, o alternativă la actuala conducere. Burleanu era favorit, ținând cont de numărul mare al votanților fideli din sistem. Dar, cel puțin exista o opoziție. Să înaintez un nume? Uite, Cristi Chivu! Apoi, nu pot să cred că Răzvan Burleanu e conducătorul perfect, încât să fie votat în unanimitate. Dacă ne raportăm la naționala de seniori, ne-a servit numai dezamăgiri. Și nu consider că doar jucătorii sunt de vină. Chit că l-au criticat unii pe la tv, inclusiv Gică Popescu, ștampila a mers tot către el. Burleanu e un tip abil, la fel anumiți consilieri și colaboratori, însă fără priză la masele de microbiști. Oamenii vor mai degrabă un nume mare în fruntea federației, un simbol. Poate că sunt nostalgici, sentimentali, dar cam așa gândesc. În sensul că, Răzvan Burleanu nu este unul de-al lor.
