Luci Igescu impune un respect uriaș printre cei care îl cunosc. Mereu politicos, discret și modest, e impecabil ca discurs și comportament. Nu am auzit să vorbească nepotrivit despre cineva, nu l-am văzut să ironizeze ori să subestimeze, în schimb este mereu disponibil pentru cei care îi solicită ajutorul. Luci Igescu lasă impresia unui om puternic și chiar este, purtându-și cu demnitate suferința. Foarte rar vorbește despre Cristi Igescu, nu a oferit niciodată interviuri, în schimb, a rămas alături de echipa unde s-a format și pentru care a jucat fratele iubit. Îl vezi tot timpul la meciurile Chindiei, chiar și în deplasare merge să-i vadă pe băieți, este un obicei la care nu a renunțat. Poate, așa, îi mai trece din dorul pentru Cristi. Luci Igescu a acceptat pentru prima dată să vorbească public despre fratele său, iar locul ales a fost chiar stadionul unde a scris istorie pentru fotbalul târgoviștean. Stadion care îi poartă numele antrenorului-legendă, Eugen Popescu, acum în reconstrucție. Oricât de puternic ai fi, în momentul în care vorbești despre fratele care nu mai este, te cuprind emoțiile, oftezi des și se umezesc ochii.
„Înainte de frați, eram prieteni”
Rep.: Aveți o întâmplare hazlie, un moment special petrecut cu Cristi, care vă vine acum în minte?
– Fiind fratele meu, vă dați seama că am crescut împreună și avem multe întâmplări frumoase. Noi, înainte de frați, eram prieteni. Mulți sunt frați, dar nu și prieteni. Nu am cum să uit nimic din viața noastră.
Rep.: Ce calități avea Cristi Igescu?
– Poate mulți ar spune că e fratele meu și că sunt subiectiv, însă Cristi era un băiat de mare caracter, era un profesionist. Să știți că au fost și perioade grele pentru generația „Micului Ajax”. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, s-a întârziat destul de mult cu banii, cu salariile și contractele. Au fost niște supărări în vestiar, însă el nu a renunțat niciodată la antrenamente. Mi-a motivat că trebuie să fie pregătit în orice situație, chiar dacă rămâne la Târgoviște sau pleacă la o altă echipă. În ciuda problemelor financiare, generația de atunci a scris istorie, dovadă că în sportul național toată lumea vorbea în termeni de apreciere despre „Micul Ajax” de la Târgoviște, cu jucători locali în marea lor majoritate, care au crescut împreună. Au fost formați de domnul profesor Marin Olteanu, cu un mare merit, după care i-a preluat domnul Silviu Dumitrescu.
Rep.: Spuneți un meci al lui Cristi care v-a rămas în memorie sau la care ați avut cele mai mari emoții.
– Cele mai mari emoții le-am avut la celebrul meciul cu Brăila din 1996, când s-a câștigat cu 3-0 și am promovat în Divizia A. Cred că aveam emoții mai mari decât fratele meu, în poartă.
„Nu aș dori nimănui să treacă prin asemenea dureri”
Rep: Vă aduceți aminte cum a ajuns Cristi Igescu la fotbal?
– Eram în cartier, în Micro 9, aproape de Cristi Țermure. Într-o zi, mi-a spus că vrea să vină și el la fotbal cu noi. Eu eram cu patru ani mai mare, iar el a mers la o grupă mai mică. Am jucat și eu fotbal la juniori, și la juniori republicani pentru CS Târgoviște, unde am avut antrenori niște coloși ai fotbalului dâmbovițean, care au scris istorie și au scos fotbaliști, precum Eugen Popescu, Nea Tătaru sau Tică Gheorghe, Dumnezeu să-i ierte pe toți! Nu vreau să supăr pe nimeni, însă fotbalul avea o calitate superioară atunci. Am jucat cel mai sus la Divizia C, la Petrolul Târgoviște, unde l-am avut antrenor pe domnul Ion Ene, și la Cimentul Fieni.
Rep.: Vă vine să credeți că au trecut 23 de ani de la acel moment dureros?
– Vă dați seama că nu am cum să uit vreodată acel an, 1996. Pe 25 iulie a murit tata, iar pe 3 noiembrie a murit și fratele, singurul meu frate. Eu am fost anunțat în acea dimineață și am mers la Ilfoveni, unde s-a produs accidentul. Când am văzut nenorocirea care s-a întâmplat acolo, pur și simplu m-am așezat în fund pe șanțul ăla și mă gândeam cum să mă duc acasă, să-i spun mamei că a murit fratele meu, când nu terminasem pomenile cu tata. Nu aș dori nimănui să treacă prin asemenea dureri. Încerc să mă gândesc la momentele cu amintiri frumoase, așa vreau să-i păstrez în minte și în suflet pe cei dragi. Mama, scumpa mea mamă, merge non stop la cimitir. În casă sunt poze cu fratele meu peste tot, în sufragerie, în dormitorul nostru.
„Singura dorință e să mă întâlnesc cu frățiorul meu în viața de după”
Rep.: Amintirea lui Cristi Igescu a rămas vie printre cei care iubesc fotbalul târgoviștean, la fel și a lui Bogdan Liță. Am ales ca terenurile de fotbal de la Complexul Turistic de Natație Târgoviște, pe care se joacă meciurile din cadrul Cupei Cartierelor, să poarte numele celor doi îngeri. E un gest mic, dar este important ca oamenii să nu-i uite pe Cristi Igescu și pe Bogdan Liță, iar cei care nu i-au prins jucând pentru Chindia, să le cunoască povestea și să le respecte memoria. Noi mai avem și alte idei de promovare a acestor fotbaliști de legendă.
– Este un gest foarte frumos! Mă bucur că Igescu și Liță nu au fost uitați și ar trebui făcut ceva în memoria tuturor celor au scris istorie în fotbalul târgoviștean. Vă mulțumesc pentru ceea ce ați făcut și pentru ce faceți!
Rep.: Dacă aveți o dorință legată de Cristi Igescu, de memoria lui, care ar fi aceea?
– Să mă întâlnesc cu frățiorul meu în viața de după.
