La începutul anilor ’60, când Metalul Târgoviște făcea primul pas spre elita fotbalului românesc, reușind o promovare istorică, lumea orașului-cetate era mult deosebită față de cea din acest secol. Există o aliniere la obiceiurile orientale, și o patetică providențială față de bulgarii, denumiți impropriu sârbi, stabiliți pe câmpul din sudul orașului. Aveau „sârbii” aceștia o artă în cultivarea legumelor și, mai ales, a dovlecilor turcești. Semințele acestora, prăjite cu sare, erau la mare căutare prin berăriile târgului și, desigur, pe stadionul „Metalul”. O muruire (lipire) de iubitorii sportului cu balonul rotund o avea o vânzătoare de „bomboane agricole”. Vocea acesteia răsuna pâna la Moara lui Daffu. „Ia semințe cu pocalu’ / Ca să bată azi Metalu’”. Era o fată superbă, mai frumoasă decât văpaia lunii, cum ar fi spus Fănuș Neagu. Nurie, plină de descântătură, cu ochii verzi și obrajii catifelați, bulgăroaica asta neaoșă ar fi învins-o oricând pe renumita Zaraza, într-un concurs de frumusețe. Numai că, educată în ale „comerțului”, ea vindea semințe. „Se sparg singure în gură…”, zicea Pavlina, și frământa în pocarul ei cât un degetar, în teașca plină cu semințe de dovleac. Dar, parcă mai conta mărimea pocarului, când pieptul ei tânăr tremura sub o ie care îl acoperea doar pe jumătate. Ratai, cu privirea, golurile lui Cazacu ori Chiriță, dar e o vorbă: „ce e frumos și lui Dumnezeu îi place”. Mai ales când și mirosul de levănțică te îmbie. Știa Pavlina că te păcălește, dar nu era chiar așa. Și spectatorul era versat și-i strecura mărunțiș doar pe jumătate.
Ce mult am iubit-o! Și azi o mai iubesc!
La un meci cu Dinamo Bacău, disputat pe 3 septembrie 1961, s-au petrecut două lucruri rele pe stadion. Echipa lui Valentin Stănescu a pierdut un punct (scorul a fost 1-1), pentru că încăpățânatul antrenor nu-l titulariza pe Cazacu, golgheterul de drept al echipei (ceva similar se întâmplă astăzi cu Cherchez). Iar Miliția, ca să arate fraților băcăuani că tresele de pe umeri sunt la fel de puternice și în Muntenia, au îmbrâncit-o pe frumoasa Pavlina, i-au vărsat semințele printre gradene și au scos-o de pe stadion. Aveam doar 7 ani, dar nu voi uita niciodată acel moment. Umilința la care a fost supusă biata fată îmi face și azi pielea de găină. M-am repezit cu prietenul meu să-i adunăm semințele și să i le punem în teașcă. Un alt „tablagiu” a vrut să ne ia la șuturi. Cu mintea mea de copil, viitor elev în clasa întâi, peste câteva zile (după 15 septembrie), am urlat cât m-a ținut gura. „Nu ai suflet, și tata este milițian, dar nu face ca tine”. Cu lacrimi în ochi, am strâns pumnii și m-am dus în fața lui. O rumoare tristă a cuprins zona aceea de tribună. Milițianul a plecat. Am adunat semințele Pavlinei (lumea îi zicea Paulina) și am rămas prieteni. Ea mă iubea ca pe un copil, eu o iubeam… altfel. Apoi, ne-am mutat cu familia din oraș. Regretam enorm despărțirea de Metalul, dar și de frumoasa Pavlina. O vedeam mereu cu ochii minții, și-i auzeam glasul de sirenă: „Ia semințe cu pocalu’ / Ca să bată azi Metalu’”. Într-o noapte, am visat-o zburând pe deasupra stadionului. Sămăna cu un înger. Ce mult am iubit-o! Și azi o mai iubesc!
* Autor VASILE NEAGU
