La 22 mai 1948 se năștea la București un copil cârn și blond, care nu știa că, odată cu el, se năștea și o echipă de fotbal numită Dinamo (dintr-o fuziune a echipelor Unirea Tricolor și Dinamo Obor), al cărei component urma să devină. Este vorba de internaționalul Florea Dumitrache. Nu vom insista asupra datelor statistice ale jucătorului care a inventat „zborul cosmic” pe terenurile de fotbal din România, pentru că ne-ar trebui prea mult spațiu. Amintim, doar sumar, câte ceva dintr-o biografie de legendă: dublu laureat al trofeului „Cel mai bun fotbalist român al anului”, edițiile 1968 și 1969, golgheter al campionatului național (1969 și 1971), campion național cu Dinamo (edițiile 1971, 1973, 1975), golgheterul României la Campionatul Mondial Mexic 1970 (2 goluri), o prezență in echipa Lumii la retragerea marelui portar rus Iașin, și multe, multe altele.
Acasă la „Mopsul”
În luna iunie 1995 mă aflam la redacția unui cotidian din Capitală, pentru o discuție de colaborare. Aveam și un articol intitulat „Mopsul a împlinit 47 de an!”. Un redactor l-a citit și a plecat cu el în mână. Am fost rugat să aștept „un ceas”, adică o oră. În vreo 40 de minute, Dumitrache era lângă mine, iar articolul sub tipar. A apărut a doua zi. Mopsul, așa cum era… adulat, m-a felicitat și mi-a făcut invitația de a merge acasă la el. Cum să nu accept când era vorba de fotbalistul meu preferat? Păi pentru el, în 1970, la Mondialul Mexican, coboram la miezul nopții, de la etajul 2 al clădirii, pe o sfoară legată de grilajul geamului, să văd meciurile cu Anglia, Cehoslovacia și Brazilia. Câtă inocență produce fotbalul! Și acum, după ce am ajuns într-un apartament curat ca o farmacie, povestindu-i, l-am făcut să lăcrimeze. De câte ori nu lăcrimasem și eu pentru el, uneori de bucurie, alteori de necaz. Emoția, dar și dorința de a-i spune tot ce aveam pe suflet, cred că mă transformase într-un juxtapus. Nu exagerez.
„Aveam trei motive foarte importante să vin la Târgoviște”
Dintr-o dată, Mopsul deviază discuția spre Târgoviște. „Eu am avut o relație mai specială cu acest oraș, dar nu legată de fotbal. Cu fotbalul am avut alta, tot ratată, înainte să plec la Petroșani. Dar articolul ăsta cu „47 de ani…” apare în ziarul lui Rațiu? Să știi că nu-mi place politica, nu o suport”. Nu este vorba de politică – îi spun – nici mie nu-mi place, e o perindare prin frumoasa dumneavoastră carieră fotbalistică. „Atunci, hai să-ți spun totul. Doream să joc nu la Petroșani, ci la Târgoviște, după ce am încheiat conturile cu Dinamo. Măcar doi-trei ani, mai puteam încă, simțeam gura porții, încă mai aveam „saltul”, ceva viteză și instinct. Mai aveam și… numele! Banii m-au dus în Valea Jiului. Apoi, știi bine, am ajuns la Corvinul, că m-a chemat Lucescu acolo. Și gata!”. Dar, îl întreb, chiar ați vrut să jucați la Târgoviște? „Da, aveam trei motive foarte importante pentru mine. Puteam să fac naveta la București, CS-ul era o echipă pe calapodul meu, vitezistă și cu centrări ca la carte și, în plus, cu un public minunat, 15.000 de suporteri. La Hunedoara…”. Se oprește din discuție, înghite în sec, apoi golește paharul cu vin din fața sa. Aștept alte destăinuiri. Vin, din nou, lacrimi și amintirea „tragică” a unui meci de cupă europeană (UEFA) cu… (atenție!) zece ani de suspendare pentru o „îmbrânceală”, acasă, la Hunedoara… cea mai drastică pedeapsă primită vreodată de un jucător român în cupele europene.
Prima dragoste nu se uită niciodată
Probabil că atunci s-a rupt și relația cu Mircea Lucescu, antrenorul și… jucătorul Corvinului. „Regret că nu m-am înțeles cu conducătorii CS-ului. Acolo am avut și prima dragoste, o fată de la țară, elevă de liceu. Pentru ea am făcut multe drumuri la Târgoviște. După meciul cu Brazilia, în noaptea aceea, am visat-o. Și, tot în Mexic, le-am cântat ălora, că mă pricep un pic la populară, melodii din repertoriul Ilenei Sărăroiu”. Îmi arată un superb costum național de la Valea Voievozilor și o duzină de discuri cu solista lui preferată. Mi-am amintit că pe un DVD, dedicat marilor meciuri Dinamo – Steaua, Florică apare în acest frumos veșmânt. După o noapte aproape albă, dimineață m-a condus la Gara de Nord. Bineînțeles, la despărțire am lăcrimat amândoi. Atunci l-am văzut pentru ultima oară. A murit în aprilie 2007.
VASILE NEAGU
