Multă lume se întreabă cum a reușit o mare parte dintre fotbaliștii anilor 1970-1990 să intre atât de adânc în memoria suporterilor? Cum s-a creat această simbioză? Răspunsurile sunt mai multe și ele depășesc incinta stadionului. Fotbalistul părăsește gazonul, spectatorul părăsește tribuna teoretic, spectacolul s-a încheiat. Practic, însă, și pentru jucător, și pentru suporter, „meciul” continuă până la etapa viitoare. Dacă îi spui astăzi unui fan al FCSB-ului, Rapidului sau al lui Dinamo că cel mai iubit fotbalist român, internaționalul Nicolae Dobrin (foto), a jucat un meci pentru Mătăsaru, fiindcă nu a mai rezistat tentației, sutelor de admiratori, te crede? Sau dacă îi spui unui microbist că marele portar al României, Rică Răducanu, prezent la Campionatul Mondial din Mexic 1970, a jucat și la Crevedia, îți dă crezare? Dar dacă îi spui unui tânăr că unul dintre cei mai mari fotbaliști ai CCA-ului, Nicolae Tătaru, când se afla la Târgoviște, a jucat un amical cu Haiducii Râu Alb, ce o să-ți spună? Păi s-ar duce astăzi Alibec să joace un meci la cererea unor fani, la… Putineiu, lângă Giurgiu? Sau ar veni Neguț să joace un meci pentru Pomicola Cândești, așa demonstrativ, că tot n-au ei echipă în campionatul județean? Ți-ai găsit! Dacă le propui treaba asta, cred că te înjură! Am luat exemplele acestea la întâmplare. Și tot la întâmplare am luat și primele trei exemple, care sunt cât se poate de reale.
Fotografiile lui Scârlea
În perioada anilor 80, în centrul vechi al Târgoviștei, lângă clădirea poștei, exista un panou unde erau expuse, periodic, imagini foto cu cele mai frumoase faze din jocurile CS-ului. Tot acolo era și „colțul microbiștilor”. Nu o dată am văzut jucători de la CS Târgoviște stând de vorbă cu suporterii. Erau adevărate ședințe de bilanț, cu bune și rele. Se discuta deschis, dar civilizat. În condițiile în care fotografiile realizate de fotograful Scârlea, unele chiar la meciurile din deplasare (unde nu prea puteam merg, fiindcă, de obicei, se lucra duminica), erau adevărate perle, la înlocuirea lor și distribuirea către suporteri erau mari îmbulzeli. Un asemenea „colț al microbiștilor” există și la Pitești. Uneori, mai rar, e adevărat, suporterii se întâlneau cu idolii lor chiar și la o bere… (problema era că nu prea exista berea!). Altfel spus, fotbaliștii perioadei amintite trăiau cu picioarele pe pământ, cum spune o vorbă înțeleaptă. De aceea erau prețuiți, de aceea veneau câte 15.000 de suporteri la stadion. Astăzi, fotbaliștii sunt aerieni, ignoranți și izolați de suporteri. Astăzi, când și jocul este restricționat, când driblingul a devenit floare rară, fiind interzis pentru fundași, jucătorii devin din ce în ce mai mult, niște… SF-iști! Cum se termină jocul și fotbalistul, și suporterul, uită totul, ei nu mai sunt legați prin acea „telepatie” de care aminteam la început.
Dăruirea și devotamentul fac diferența
Majoritatea suporterilor de azi sunt de ocazie, iar pătimașii care au mai rămas sunt puțini, asta la noi în țară. Excepție fac galeriile și publicul unor echipe de tradiție, pe care le cunoașteți. Ca și o parte din idolii lor, bătrânii înțelepți vor pleca și ei din lumea aceasta. Deși sunt un statornic suporter al echipelor Chindia și Dinamo, sunt și mai atipic. Niciodată nu voi putea crede că „Hâldan este unicul căpitan”, atâta timp cât realitatea îmi arată cel puțin 20 de căpitani ai echipei Dinamo mult mai valoroși decât el, făcut erou doar pentru că a murit pe teren. La fel, nu voi putea crede niciodată (mai ales azi!!) că cei câțiva căpitani din vremea Oțelului „U” și Chindiei au avut sau ar putea să aibă un suflet mai devotat decât Gheorghe ori Pitaru. Și nu-i vorba de nostalgie. Dăruirea și devotamentul fac diferența. Acestea sunt motivele pentru care fotbaliștii anilor 1970-1990 au rămas până astăzi în inimile și memoria multor suporteri. Și, poate, faptele lor din afara terenului au cântărit la fel de mult ca cele din timpul meciurilor. Atâta tot!
VASILE NEAGU
